Coincidente, paradoxuri si ironii ale sortii …

Ironia sortii este ca visul neo-conservatorilor americani – democratizarea lumii arabe – care nu s-a produs odata cu eliminarea lui Sadam Husein, pare sa inceapa sa se desfasoare de acum incolo …

Tunisia pare sa fi fost simularea de laborator pentru marea aplicatie practica numita Egipt, unde cel care nu a dat unda verde americanilor sa invadeze Irakul pe baza pretextului existentei armelor de distrugere in masa, adica dl. El Baradei, pe atunci seful AIEA. este astazi seful opozitiei egiptene, care ii cere demisia presedintelui Mubarak!?

Concret, atat in Tunisia, cat si in Egipt si, poate si in Yemen, scenariul pare sa se desfasoare in tipare care noua romanilor ne sunt cunoscute din zilele fierbinti ale lui decembrie 1989: revolutie la televizor, haituirea membrilor fostului regim, autoritati provizorii noi, „Armata e cu noi” s.a.

Ceea ce nu este deloc clar inca este care va fi orientarea internationala a noilor regimuri care vor rezulta in urma revoltelor populare din aceste tari, caci nu exista nicio garantie ca acestea vor continua sa fie pro-occidentale, cum au fost regimurile pe care le-au inlaturat sau sunt pe cale sa le inlature …

Sau, cu alte cuvinte, paradoxul va fi ca democratizarea – clamata constant de occidentali – nu va genera cu necesitate continuarea unei oreintari pro-occidentale a tarilor in cauza …

Anunțuri

Un răspuns to “Coincidente, paradoxuri si ironii ale sortii …”

  1. T. Says:

    In mediile occidentale, situate, fara exceptie si (aici intervine partea usor paradoxala) la unison cu media araba de tipul Al Jazeera, Al Arabia, pe pozitii favorabile miscarilor de strada din tarile enumerate, se vorbeste din cand in cand si despre Iordania, in acelasi context. De urmarit cu mare atentie, caci nu e o chestiune de amanunt.

    De remarcat este, de asemenea, aprobarea puternic mediatizata exprimata fata de aceleasi miscari de catre un numar de clerici musulmani influenti.

    Coborand un pic pe teren, tind sa cred ca visul vulturilor conservatori avea de a face cu multe altele, mai putin cu democratizarea lumii arabe. Problema a fost intotdeauna previzibilitatea miscarilor internationale, sustenabilitatea si responsivitatea regimurilor din zona fata de interesele si pozitiile americane, exprimate de aceiasi vulturi pe diverse canale.

    Nu sunt dispus sa cred ca solutiile asupra carora s-a cazut de acord cu privire la reconfigurarea politica a zonei, manifestate deocamdata prin amintitul sprijin mediatic (deocamdata, cel politic urmand a fi exprimat in clar odata ce schimbarile de regim vor fi fost incununate de succes) au fost desenate in ignorarea intereselor americane si cu atat mai putin fara stirea decidentilor de pe malurile Potomacului.

    Ca de obicei, Europa e campioana serialului de succes, „Te uiti si castigi”, ramanandu-i, eventual, sa prinda trenul din mers. Ramane de vazut daca i se va ingadui.

    Faptul ca si intr-o tara cu patura mijlocie bine reprezentata, cuprinzand oameni educati (multi in occident sau in universitati occidentale din propria tara), relativ bine situati economic, este posibil sa se ajunga la instaurarea pe cale „democratica” a unor regimuri islamice (probabil moderate), e foarte probabil ca a fost luat in calcul, in momentul in care lumina verde a fost acordata.

    In ce priveste Egiptul, cel putin, se stie foarte clar ca Muslim Brotherhood, organizatia islamica cel mai bine reprezentata, e condusa de oameni pragmatici, care se preteaza la negociere si isi respecta angajamentele. (Regimul Mubarak insusi a ajuns cu acestia la intelegeri de culise rezultand intr-o oprire a violentelor armate, cu ultima ocazie in care acestea amenintau sa destabilizeze tara, producand pagube incomensurabile, pe care niciuna din parti nu era dispusa sa le ia in calcul).

    Asadar, probabil s-a dat liber la „democratia originala” de sorginte islamica. In fond, daca e posibil intr-un stat asezat pe profunde baze laice si beneficiind de institutii si forme caracteristice (pe hartie) democratiei occidentale (alegeri libere, pluripartidism, peisaj mediatic dezvoltat si cu oarecare libertate de actiune), membru al NATO, cum e Turcia, sa fie condusa de un regim anti-laic, cu accente islamic-nationaliste, de ce n-ar fi posibil si pentru Egipt. Tunisia e o paranteza pentru toata lumea, data fiind atat greutatea neglijabila a tarii atat in privinta politicii, cat si a economiei si capacitatilor militare.

    Interesant ramane Iemenul, acolo unde regimul a dovedit in nenumarate randuri ca, in ciuda sprijinului financiar, logistic, informativ si militar acordat de Statele Unite, nu a reusit sa raspunda cerintelor minime enumerate deja: sustenabilitate, stabilitate, responsivitate la interesele exprimate.

    Ramane intrebarea legata de scenariul vizat in cazul esuarii experimentului „democratiilor originale” de sorginte islamica. Foarte probabil ca Israelul joaca un rol important in scenariul cu pricina, ceea ce face actualul guvern de la Tel-Aviv, precum si media israeliana, sa mentina o pozitie foarte precauta fata de evenimente.

    De urmarit cu interes si cu muuulta neliniste de catre unii despoti, sprijiniti initial din mai multe parti, inclusiv de dincolo de Atlantic, care nu prea mai indeplinesc criteriile minimale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: